|
|
Fetecău şi prietenii - blog
|
Doamne, papagali şi CFR-ul român! [Adrian Fetecău - 26-02-2013 22:45:58]
Nu e zi de la Dumnezeu în care să nu exclam: „Câtă nesimţire în ţara asta !” Să nu vă închipuiţi, însă, că fac parte din categoria de români care glorifică alte civilizaţii. Am ajuns datorită meseriei de comentator de sport în multe locuri din lumea asta şi m-am convins de ceea ce le poate pielea şi altora.
Nesimţirea însă mă scoate din minţi şi mă face să folosesc foarte des înjurătura favorită pe care o găsiţi în fişa personală din site-ul www.voua.ro, moment în care mă aliniez şi eu, nu-i aşa, la linia generală a nesimţirii la români.
Şi să nu vă închipuiţi că numai reprezentanţii sexului tare pot fi nesimţiţi. Haideţi să vă dau trei exemple recente care au în prim plan reprezentantele sexului frumos. Mai ieri fac la stânga de pe Calea Victoriei pe Str. Academiei. Era o aglomeraţie de nedescris, maşinile se mişcau ca melcul şi totuşi parcă ceva strangula circulaţia. Ei bine, acel „ceva” era un Mercedes cu avariile pornite care bloca sensul pe care încercau să se strecoare amărâţii din trafic printre care mă aflam şi eu. Ca să treci mai departe trebuia să-i rogi pe cei care veneau din sens opus să te lase să ocoleşti Mercedesul. Când am ajuns în dreptul limuzinei, am văzut cu stupoare că la volan se afla o cucoană care, cu nonşalanţă şi … nesimţire, citea o revistă. Pur şi simplu, oprise motorul şi, aşteptând pe cineva, se pusese pe citit. Nu m-am putut stăpâni, am deschis geamul din dreapta şi profitând că şi doamna avea „fereastra” deschisă i-am strigat că-i o mare nesimţită. M-a privit surprinsă şi apoi, cu un aer de superioritate, a continuat să citească. Atunci am folosit „blasfemia”de pe site după care, răcorit, am continuat să mă târăsc ca melcul prin Bucureştiul în care unii se cred stăpâni.
Tot mai ieri treceam pe lângă un bloc care deasupra scării avea o copertină. Lângă mine a aterizat la un moment dat un ambalaj din scândură aruncat de pe acea copertină, după care apare şi o cucoană îmbrăcată în halat albastru care mă vede şi mă întreabă de ce nu-s atent că se face curăţenie. Gândindu-mă ce s-ar fi întâmplat să-mi fi picat în cap scândurile cu pricina, m-am rezumat la înjurătura mea favorită şi am mers mai departe. Am ajuns la vârsta la care puţine lucruri mă mai surprind.
De curând am fost în Canada să comentez meciul de box dintre românul Adrian Diaconu şi americanul Rico Hoye. Când m-am dus să-mi iau biletul de avion de la o companie care are reprezentanţa în buricul târgului, am nimerit în pauza de masă. Am intrat în anticameră şi am aşteptat. La un moment dat am auzit din biroul mare o voce râgâită: „Am mâncat ca un porc”. Vocea părea însă de femeie. Într-adevăr. Îşi face apariţia şefa agenţiei, o femeie comisar cu o umbră de mustăcioară. Aş fi vrut să-i spun că o doamnă nu vorbeşte niciodată aşa, mai ales de faţă cu subordonaţii. M-am rezumat s-o înjur în gând şi să-i şoptesc unei tinere care mi-a „confecţionat” biletul că e păcat că are o astfel de şefă. A dat neputiincioasă din umeri.
De la doamne nesimţite să trecem la domni, prezenţi tot în trei exemple din domeniul care mi-e atât de familiar. Un tip care ţine o legătură permanentă cu Cel de Sus, referindu-se la Marius Lăcătuş a declamat: „Nu orice papagal este în stare să conducă!”.
Un altul, care are impresia că poate să facă pipi de sus pe toţi datorită banilor câştigaţi numai el ştie cum, zice: „Steaua din ’86 a fost o mare ruşine pentru că a fost „construită” de comunişti”.
Iar altul, dispărut o vreme din peisaj, i-a strigat cuvinte grele lui Liţă Dumitru, întrebând într-o emisiune TV: „Cine a fost acest Dumitru”. Nu mă mai obosesc să le explic celor trei, ei fiind veritabilii papagali, cine au fost Lăcătuş, Dumitru, Böloni, Iovan, Tudorel Stoica, Dukadam şi toţi ceilalţi. Nu-i pot trimite decât la site-ul amintit mai sus.
Închei tot cu trei exemple de mare nesimţire întâlnite în voiajul făcut într-un week-end recent în Moldova. La Focşani, după un meci al fetiţei mele într-un concurs de tenis, a trebuit să-mi duc familia la gară pentru că eu trebuia să-mi continui drumul la Iaşi unde aveam spectacol cu Grupul VOUĂ. Ştiind că-i un tren la o anumită oră, m-am grăbit serios, certându-mă la un moment dat şi cu un alt şofer care mi se părea că se mişcă greu. Am ajuns la casa de bilete. Surpriză. Trenul era programat cu o oră şi ceva mai târziu. „Păi, zic, nu-i trecut în Mersul Trenurilor acest rapid”. „Nu e”, zice casiera nepăsătoare. „Păi de ce s-a mai tipărit Mersul?”. A dat din nou din umeri. Alo, CFR-ule chiar nu-ţi pasă? Nici în vremurile cele mai tulburi nu se proceda aşa. Mersul Trenurilor era sfânt, vă spune unul care programa spectacolele VOUĂ în funcţie de el!
La întoarcerea de la Iaşi am luat o autostopistă ca să am cu cine schimba o vorbă. Era o doamnă în vârstă, care a mers până la Târgu Frumos. Din vorbă în vorbă am aflat că e învăţătoare şi că are elevi care, din cauza sărăciei, vin la şcoală nemâncaţi, părinţii neavând efectiv cu ce să le cumpere de-ale gurii. Aceşti copii de-abia aşteaptă în pauză să le fie aduse „cornul şi laptele”, care şi ele sunt vai de mama lor! Alo, stat-ule, chiar nu-ţi pasă!
La Roman, trecând prin faţa gării, am coborât să caut o toaletă. Nu am cuvinte să descriu mizeria şi starea de ruină în care se află stabilimentul pe care au rămas doar literele „OMAN”. Alo, primarule, chiar nu-ţi pasă?
Ce să fac cu organele CFR-ului şi stat-ului? Să le adresez şi lor cuvintele potrivite din fişa personală? Aştept răspunsul vostru.
(Adrian Fetecău) |
|
|
|
|